fbpx

Cetatea Orgame - Argamum, raport de cercetări arheologice

Poziția geografică

Fenomenul marii colonizări greceșți , pe țărmul de vest al Marii Negre în General și în Dobrogea în special, a urmărit ocuparea zonelor strategice, așa cum este și Capul Dolojman.

la Istru

Plasat la 20 km SV de brațul dunărean Sfântul Gheorghe, acest promontoriu a fost până în primele secole ale erei creștine un țărm maritim, care se prelungea probabil cu fâșia de pământ numită acum insula Bisericuța și aflată la aproape 2200 m Sud-Est.

la Pont

Actualmente, promontoriul este scăldat de lacurile Razelm respectiv Golovita, foste lagune marine aparțînând complexului Razelm – Sinoe, care comunică cu apele Mării Negre la „Portița” (5 Km. Est față de Capul Dolojman). Rocile calcaroase, deosebit de friabile, bătute de puternicele vânturi de N-E, erodate de modificările nivelului lacurilor, cutremure de pământ, alternanța îngheț – dezgheț, uscăciune – umiditate, au dus la prăbușirea în apele Razelmului a unei suprafețe de teren încă necalculate. Dovadă vizibilă în zilele noastre este aspectul neregulat al falezei, pe latura de nord. Din punctul de vedere al reliefului, terenul este situat într-o pantă orientată NV-SE (de la +55 la +5m). Vegetația este sărăcăcioasă.

În vârful acestei fortărețe naturale, cu 40 Km. mai la nord de amplasamentul Histriei, colonișții greci au fondat cetatea Orgame.

În prezent, la 7 Km. Vest de vârful promontoriului se află localitatea tulceană Jurilovca, cu populație majoritară lipovenească. Legătură dintre situl arheologic și sat se face pe un drum de pământ.

Istoric

Cercetãrile arheologice desfãșurate neîntrerupt în ultimele patru decenii au permis reconstituirea cronologiei și a principalelor etape ale evoluției cetãții greco-romane Orgame/Argamum.

Sub aspect cronologic, istoria locuirii la Capul Dolojman se desfãșoarã – cu unele întreruperi – de-a lungul a aproape trei milenii. Descoperirile arheologice ilustreazã din plin acest interval, cuprins între mijlocul celei de-a două jumãtãți a mileniului ÎI a. C. și începutul mileniului ÎI p. : epoca bronzului (sec. XIII a. C.), prima epocã a fierului (sec. IX-VIII a. C.), epoca greacã arhaicã și clasicã (sec. VII- IV a. C.), epoca elenisticã (sec. III-ÎI a. C.), epoca romanã timpurie (sec. ÎI-IV p.) și romanã târzie (sec. IV-VII p.), epoca medie bizantinã (sec. XI p.).

Așa cum s-a amintit deja, existã urme sporadice ale prezenței umane în zonã încã din epoca bronzului târziu (sec. XIII a. C.); cantitatea și calitatea lor nu îngãduie însã, deocamdatã, precizãri mai fine de ordin cronologic și cultural. Mai abundent reprezentatã este prima epocã a fierului (Hallstatt): se pare cã într-o anumitã fazã a evoluţiei culturii Babadag (a cãrei așezare eponimã se aflã în vecinãtate, la aproximativ 30 km NV) Capul Dolojman a fost ocupat în forme stabile de o comunitate localã. Urmele acestei locuiri – despre care nu se știe dacã era în cadrul unei așezãri fortificate sau deschise – se ilustreazã atât prin câteva complexe cercetate arheologic, cât și prin ceramica specificã recoltatã cu acest prilej. Îndeosebi de-a lungul terasei înalte sudice a Capului Dolojman au fost identificate câteva bordeie și gropi menajere, iar recent a fost cercetat un mormânt de înhumaţie. Diversitatea ceramicii descoperite în straturile arheologice – chiar dacã de cele mai multe ori în stare fragmentarã și în poziţie secundarã – a permis determinarea cu mai multã precizie a cronologiei urmelor hallstattiene. Toate observaţiile efectuate îngãduie concluzia cã locuirea hallstattianã de la Capul Dolojman aparţine culturii Babadag ÎI (sec. IX-VIII). Aceastã încheiere stinge definitiv speculaţiile cu privire la instalarea – contractualã, toleratã sau manu militari – a grecilor în contextul unui contact nemijlocit cu o comunitate indigenã ce și-ar fi avut așezarea pe același amplasament. Așadar, în ceea ce privește raportul dintre prezenţa unei populaţii locale la Capul Dolojman și ocuparea amplasamentului de cãtre o comunitate greacã venitã de peste mãri, se poate afirmă – suficient de categoric – cã este vorba despre o relaţie cronologicã de succesiune, dupã un interval de timp îndeajuns de semnificativ, în care teritoriul rãmãsese nelocuit.

Potrivit ultimelor cercetãri arheologice, cãtre mijlocul sec. VII a. C. un grup de greci originari din Asia Micã, apreciind călitãțile și avantajele locului – dar, probabil, și ale regiunii înconjurãtoare – se aseazã la Capul Dolojman, întemeind ceea ce – un secol și jumãtate mai târziu – Hekataios avea sã menţioneze sub numele de Orgame : o polis aproape de Istru. În acest fel teritoriul Dobrogei este atins de marele val al colonizãrii greceșți (sec. VIII-V a. C.), fenomen istoric a cãrui rezonantã culturalã a unificat vaste teritorii, dispuse în jurul bazinului mediteranean și al celui pontic, cu puternice iradieri în regiunile situate la mare depãrtare de litoral.

Dezbaterile specialișților asupra statutului politic al noii așezãri și a relației sale cu vecina sa de la sud – Histria – nu se vor stinge curând, datoritã în mare parte diferenței apreciabile între cantitatea de informație acumulatã cu privire la cele douã cetãți. Cu toate acestea, o certitudine poate fi de-acum avansatã : instalarea grecilor la Capul Dolojman o precede cu aproape o generație pe cea de la Histria. Acest fapt a devenit cu desãvârsire de necontestat mai ales în urma identificãrii și cercetãrii unui impresionant complex funerar din necropola Orgamei, datat la mijlocul sec. VII a. C. El a aparținut, fãrã îndoialã, unui personaj de văzã al primei generații de colonișți : pe lângã faptul cã amenajarea funerarã este cu totul aparte, în jurul sãu au apãrut indicii privind exercitarea unui cult special timp de mai multe generații.

Urme sporadice – constând în fragmente de vase ceramice – ale primei etape din viață așezãrii greceșți de la Capul Dolojman au fost gãsite și în zona destinatã locuirii, deși nu au putut fi identificate, încã, nici un fel de construcții datând din acest interval (a două jumãtate a sec. VII – primul sfert al sec. VI a. C.).

Cele mai vechi urme de locuire propriu zisã din epoca arhaicã, reprezentate prin podelele a douã locuințe de suprafaţã – dintre care una avea amenajatã pe ea și o vatrã – și douã cuptoare artizanale dateazã din sec. VI a. C., respectiv din prima și a două jumãtate a acestuia. Ele au fost identificate și cercetate de-a lungul falezei înalte (+ 20 m) și abrupte a Capului Dolojman, în apropierea extremitãții sale. În același sector sãpãturile arheologice au readus la luminã și douã cuptoare artizanale, care atestã o producție ceramicã localã încã din a două jumãtate a secolului VI a. C.

Nu este exclus că vestigii ale locuirii arhaice sã mai existe și în alte puncte ale sitului, ocupate în prezent de monumente romane târzii. Aceastã presupunere își gãsește confirmarea în fragmentele ceramice arhaice recoltate din straturile arheologice prãbusite în lac în zona sectorului central, în cele furnizate de cercetãrile inițiate în sectorul intervalar și în cele din capul promontoriului. În același timp, este posibil că o bunã parte a lor sã fi dispãrut fie cu prilejul repetatelor reorganizãri a spațiului locuit, fie prin modificarea succesivã a conturului falezei, de-a lungul liniei de fracturã.

Spre vest-nord-vest de perimetrul citadelei romane târzii, alãturi de monumentul funerar amintit se dezvoltã sectorul arhaic al necropolei Orgame, în care se prefigureazã deja modelul organizãrii acesteia pe complexe familiale.

Cea mai mare parte a inventarului arheologic rezultat din cercetarea complexelor arhaice – fie locuințe, fie morminte – o constituie ceramică. Gãsitã în majoritatea cazurilor în stare fragmentarã – cu excepții notabile mai ales în complexele funerare, dar, în câteva cazuri, și în așezare – ea este suficient de abundentã și variatã pentru a permite reconstituirea imaginii unei așezãri înfloritoare din punct de vedere economic, a cãrei principalã sursã de aprovizionare a rãmas, în rãstimpul care a urmat întemeierii ei, lumea greco-orientalã.

Ceramică arhaicã descoperitã la Orgame poartã amprenta artisticã a atelierelor de pe coasta vesticã a Asiei Mici sau din insulele din vecinãtatea sa: Milet, Samos, Clazomene, Chios. Fragmentele de vase decorate în stilul caracteristic ariei artistice greco-orientale – Wild Goat – constituie repere prețioase atât pentru fixarea cronologiei complexelor arhaice de la Orgame, cât și pentru evaluarea locului acestui nou centru în lumea contemporanã. Astfel, cele mai vechi piese, datate în al treilea sfert al secolului VII a. C. (Middle Wild Goat I) situeazã așezarea de la Capul Dolojman în același plan cronologic nu numai cu descoperirile din unele zone litorale din nordul Mãrii Negre și din stepele nord-pontice (Berezan’, Nemirov, Boltyška, Bel’sk, Temir Gora etc.), dar și cu cele din insulele egeene (Egina, Creta, Rhodos), din Mediterana centralã (Sicilia, Italia Meridionalã și Etruria) și orientalã (Salamina din Cypru), din Siria (Al Mina) și, în sfârsit, din Asia Micã (Milet, Samos, Chios, Sardes). Dominantă greco-orientalã, ilustrând atașamentul locuitorilor Orgamei fațã de regiunile lor de origine, se observã și în repertoriul formelor veselei uzuale – decoratã sumar cu benzi sau lipsitã complet de decor. Simplă enumerare a formelor înregistrate este sugestivã în ceea ce privește varietatea importurilor: oenochoai, dinoi, cratere, calicii chiote, farfurii (decorate în stilul Wild Goat și Fikellura), cupe (decorate cu benzi de firnis negru), boluri (decorate cu pãsãri, cu rozete, cu ochi sau benzi simple), hydrii, olpai, thymiateria, opaite (decorate cu benzi și filete din firnis roșu-brun) etc. Cele douã cuptoare pentru producerea ceramicii descoperite la Orgame atestã practicarea unui artizanat local în epoca arhaicã, ale cãrui produse vor putea fi identificate cu certitudine numai în urmă unor viitoare minuțioase analize tipologice și de laborator.

Tipurile de amfore arhaice identificate printre descoperirile ceramice relevã faptul cã aceleași regiuni vest anatoliene erau furnizorii privilegiați ai Orgamei pentru asigurarea cantitãților de vin și de ulei de mãsline necesare consumului. Este de reținut cã produsele originare din Grecia propriu-zisã (Corint, Atena), deși sunt prezente încã înainte de sfârsitul secolului VII a. C. (cele corintiene; cele attice ajung la Orgame abia în al doilea sfert al secolului VI a. C.), rãmân în permanentã inferioritate numericã fațã de cele greco-orientale, pânã la sfârsitul epocii arhaice, indiferent dacã este vorba despre vase decorate sau ambalaje ale unor mãrfuri lichide (amfore).

Printre descoperirile care au stârnit nu numai interesul ci și o vie – și încã actualã – dezbatere în rândul specialișților se numãrã așa-numitele „monede-vârf de sãgeatã”, care apar deseori în stratul arhaic. Este vorba despre obiecte din bronz în formã de vârf de sãgeatã cu douã muchii (lanceolat), obținute prin turnare în tipare singulare sau multiple, asemenea unor lingouri cu greutate controlatã. Cu rare excepții, ele nu poartã nici o marcã – semn sau inscripție – imprimatã. Studierea lor a condus spre concluzia cã, în ciuda formei, nu au fost niciodatã folosite ca arme, ci ca mijloc de schimb (bani), într-o etapã premergãtoare emiterii monedei propriu-zise. Ca rol, se aseamãnã așa-numiților „delfinasi olbieni” (lingouri din bronz în formã de delfin), a cãror arie de difuziune este însã mai restrânsã, în timp ce utilizarea se prelungește pânã în secolul IV a. C. Circulația „monedelor-vârf de sãgeatã” se încadreazã între a doua jumãtate a secolului VI a. C. și începutul secolului V a. C., iar aria de rãspândire se desfãsoarã de-a lungul litoralului vestic al Mãrii Negre, între Apollonia Ponticã (Sozopol) și Olbia (limanul Bugului). De obicei, „monedele-vârf de sãgeatã” constituie descoperiri izolate în interiorul orașelor greceșți vest pontice (Orgame, Histria s.a.m.d.) și a așezãrilor din apropierea lor, însã sunt gãsite cu precãdere în tezaure în localițãți aflate în interiorul chorei acestora (Jurilovca, Vișina, Enisala, Nuntași, Tomis, Atya etc.). Emiterea acestei forme de „bani” a fost atribuitã de specialiști – pe rând sau alternativ – triburilor trace care populau regiunile vest-pontice în perioada în care acestea au circulat, uneia sau alteia dinstre coloniile greceșți existente la acea vreme în regiune și chiar unei uniuni a acestora. În prezent, majoritatea numismatilor atribuie punerea în circulație a „monedelor-vârf de sãgeatã” Histriei, pornind de la mãrturia câtorva exemplare care poartã semnul roții (marcã a primelor monede histriene din bronz) imprimat în relief pe una din fețe. Este, însã, surprinzãtoare marea concentrare a tezaurelor cunoscute pânã în prezent în jurul Orgamei, pe o răzã de maximum 10 km (Jurilovca, Visina, Enisala). Apropierea zãcãmintelor de cupru de la Altân Tepe de situl nostru (cca 30 km) se adaugã argumentului arheologic, sugerând – că ipotezã de lucru – posibilitatea că Orgame sã fi fost implicatã, în prima etapã a vieții sale, în producerea și difuzarea acestor „bani” neconvenționali, chiar dacã pentru perioadele urmãtoare nu au fost identificate emisiuni monetare proprii Orgamei.

Datoritã denivelãrii naturale a terenului și permanențelor reamenajãri urbanistice, nici depunerile arheologice din epocile clasicã (sec. V-IV a. C.) și elenisticã (sec. III-ÎI a. C.) nu pot fi urmãrite sub formă unui strat continuu și de consistentã omogenã pe toatã suprafaţa sitului. Judecând dupã distribuția topograficã a complexelor cercetate și pe baza observațiilor prilejuite de sãpãturile arheologice se poate aprecia cã în perioada amintitã locuirea se desfãșura în terase amenajate prin excavarea stâncii și înlãturarea straturilor geologice instabile (spãrturã de rocã și pulbere de calcar) ale amplasamentului. Terasarea sitului și organizarea urbanisticã a spațiului locuibil pare sã fi avut loc odatã cu trasarea și edificarea zidului de apãrare, cândva în secolul V a. C. (rãmas în funcție pânã în secolul III a. C.).

Locuirea din secolele V-II a. C. a fost identificatã în mai multe puncte ale sitului, fiind semnalatã atât prin complexe bine caracterizate, cât și prin existența unui strat consistent de depunere ce conține materiale specifice. Vestigii ale unor edificii datând din intervalul menționat, ale cãror caracteristici vor fi descrise în rândurile urmãtoare, au fost identificate și cercetate în zona din capul promontoriului, atât în spațiul apãraț de incinta greacã (5 complexe) cât și în afara acesteia (4 complexe). Alãturi de ele au mai fost cercetate și câteva gropi menajere și cuptoare pentru producerea ceramicii.

Cercetãrile de teren, inclusiv utilizarea unor mijloace și metode de teledetectie, nu au permis – pâna în prezent – localizarea altor monumente specifice unui oraș grecesc, cu excepția incintei. Nu au fost identificate încã amenajãri portuare, agora, fântâni, sanctuare, amfiteatre și nici elemente componente ale acestora (constitutive sau decorative) încât – deocamdatã – nu putem reconstitui imaginea monumentalã a Orgamei.

În mãsura în care vestigiile orașului roman târziu au îngãduit cercetarea straturilor anterioare, fãcând posibilã atingerea depunerilor din epoca greacã, sãpãturile arheologice au pus în evidențã cu precãdere edificii modeste, construite la suprafață solului sau semi-îngropate. Ceea ce se pãstreazã din ele arătã cã era vorba despre clãdiri cu ziduri construite din piatrã sau chirpici pe soclu de piatrã; acoperișul, uneori construit în douã ape, era realizat din tiglã, de obicei decoratã cu vopsea roșie. Unele dintre edificiile cercetate erau parțial sãpate în stâncã sau în pãmânt; în ambele cazuri, fațada dinspre interior a pereților încãperilor astfel obținute se prezența sub formă unei zidãrii din blochete de calcar, mai degrabã plate, de dimensiuni neregulate și sumar fasonate, legate cu pãmânt galben. În toate cazurile, zidãria pereților era ascunsã sub o „tencuialã” din argilã. Tavanul încãperilor era realizat din straturi de argilã aplicate peste împletituri de nuiele sau stuf, prinse pe schelet din lemn; amprenta acestora se regãsește adesea printre dãrâmãturile incendiate ale edificiilor cercetate. Podeaua era amenajatã fie din pãmânt amestecat cu spãrturã finã de piatrã și praf de calcar, bãtãtorit și apoi netezit cu un strat de argilã; fie din straturi de pãmânt galben de grosimi variabile, aduse special pentru amenajarea pardoselii, peste care se putea aplică un dalaj din plãci subțiri de calcar (1-2 cm grosime), de forme neregulate, sau sã fie doar acoperitã cu o fãtuialã de lut, că mai sus. În edificiile cercetate nu s-au pãstrat urme ale unor deschideri în care sã poatã fi recunoscute uși sau ferestre ale acestora, însã în pereții lor s-au identificat uneori nișe (firide) în care puteau fi adãpostite vase ori dispozitive de iluminat. Nu s-au pãstrat piese de mobilier, ceea ce face plauzibilã ipoteza cã acesta era în întregime realizat din material perisabil (lemn).

Inventarul mobil recoltat cu prilejul cercetãrii depunerilor din intervalul cuprins între secolul V și secolul ÎI a. C. se compune mai ales din piese ceramice, întregi și fragmentare. Alãturi de acestea apar frecvent monede din bronz – mai ales histriene, dar și ale altor orașe greceșți pontice – mãrgele din sticlã coloratã, fragmente de obiecte din bronz sau piese mai puţin obișnuite, precum figurine din teracotã sau scarabei din faianţã egipteanã.

În cadrul repertoriului ceramic sunt prezente toate categoriile fine de import: ceramică decoratã cu figuri roșii ; ceramică acoperitã în întregime cu firnis negru și decoratã prin stampilare ; ceramică West Slope; ceramicã cu decor în relief („boluri deliene”). Deși în cea mai mare parte fragmentar, materialul ceramic recoltat din zona locuitã lasã sã se vadã un inventar al formelor bogat diversificat : oenochoai, cratere, skyphoi, kantharoi, boluri variate ca dimensiuni, platouri și fish plates, solnite, unguentarii, opaite etc. Alãturi de acestea, amforele constituie o mãrturie grãitoare a legãturilor comerciale ale Orgamei cu restul lumii grecești, îndeosebi egeeanã și ponticã. ªtampilele amforelor îngãduie identificarea certã a originii lor : Mende, Thasos, Rhodos, Cnidos, Akanthos, Sinope, Heracleea Ponticã, Chersones. În asociere cu ele, suficient de caracteristice prin trãsãturile tipologice și de fabricație – deși nu poartã ștampile – pot fi recunoscute amfore de Chios, Peparethos și ale unor centre încã neidentificate. Originea ceramicii uzuale, în cele douã formule de fabricație: oxidantã și cenușie, este mai puțin clarã, deocamdatã. Descoperirea rãmãșițelor unor cuptoare artizanale atribuite epocilor clasicã și elenisticã atestã cã anumite categorii sau tipuri ale inventarului ceramic furnizat de sãpãturi ar putea fi de fabricație localã. Un studiu de laborator completat cu observarea atentã a tipologiei în cadrul unui eșantion numeros ar putea conduce cãtre separarea produselor locale de cele „importate”. Oricum, și repertoriul de forme al acestei categorii este variat: amforete, oenochoai, mykai, skyphoi, lekanai, boluri cu o toartã, boluri, fish plates, lekythoi, unguentaria, kernoi etc. Câteva piese ceramice poartã inscripții trasate fie cu vopsea roșie (dipinti) fie prin incizie (grafitti), care furnizeazã – dupã caz – indicii referitoare la viaţa economicã sau religioasã a comunitãţii de la Orgame.

O altã descoperire interesantã în ceea ce privește structura economiei locale a fost o piesã din piatrã a unei instalaţii manuale pentru mãcinatul grâului. Cârligele de bronz și greutãţile din ceramicã pentru ustensilele de pescuit evidenţiazã o altã laturã a aceleiași economii.

Urme sporadice de locuire, datând mai ales din perioada elenisticã, s-au înregistrat și în partea centralã a cetãţii, spre faleză înalt – în sãpãturile de la bazilica 2 – precum și în afara sistemului de fortificaţie roman târziu, spre zona mai joasã a platoului de la vest de al doilea val. Este vorba însã, deocamdatã, numai despre obiecte izolate – ceramicã și statuete fragmentare – gãsite în strat, fãrã a putea fi raportate la vreo structurã construitã.

Mai trebuie menţionat cã printre descoperirile ceramice atribuibile perioadei clasice și elenistice se pot identifica și fragmente de vase de culoare brun-maronie, modelate cu mâna dintr-o argilã ce conţine, în general, cantitãţi apreciabile de nisip și pietriș mãrunt. Repertoriul ceramic astfel ilustrat este monoton, constând în cea mai mare parte în vase tronconice, cu pereţii ușor convecsi în zona diametrului maxim și gura ușor îngustatã. Decorul nu prezintã nici el multã variaţie: nervuri în relief dispuse circular orizontal sub buzã, ornamentate – la rândul lor – prin crestare, ciupire sau simplã presiune a degetelor; benzi circulare de alveole imprimate în pasta moale a peretelui, amplasate tot sub buzã. Uneori aceste ornamente sunt întrerupte de proeminenţe lamelare semicirculare sau paralelipipedice crestate la mijloc. Ceramica de acest tip își gãsește analogii în așezãrile indigene din Dobrogea, inclusiv în jurul Orgamei (Vișina, Sãlcioara, Enisala, Lunca, dar și mai departe – la Beidaud, Panduru, Ceamurlia de Jos, Agighiol, Sarichioi, Sarinasuf, Murighiol, Bestepe, Dunavãţul de Sus etc.), fiind îndeobste atribuitã populaţiei getice. Prezenţa ei printre celelalte vestigii, deși sporadicã, implicã existenţa unei componente autohtone, oricât de slab reprezenatã numeric, în cadrul populaţiei Orgamei.

În condiţiile în care cea mai mare parte a vestigiilor orașului grec sunt suprapuse de cele datând din epoca romanã târzie, o sursã importantã pentru cunoașterea arheologicã a celui dintâi o constituie necropola greacã. Cercetãrile desfãșurate pânã în prezent în acest sector au pus în evidenţã, pentru intervalul cuprins între secolele IV – III a. C., mai multe grupuri de morminte tumulare, asociate pe criterii familiale. Dispunerea acestora în zona cercetatã, laolaltã cu relaţia care a putut fi observatã între ele și câteva strãzi adiacente, indicã existenţa unei intenţii de ocupare în forme organizate a spaţiului funerar, ceeea ce corespunde preocupãrilor urbanistice observate și în spaţiul locuit. Datoritã selectivitãţii impuse de ritualul funerar, inventarele mormintelor îngãduie, prin calitatea și cantitatea ofrandelor, observarea mai atentã a stratificãrii sociale din cadrul comunitãţii de la Orgame. Totodatã, specificul funerar a fãcut posibilã și apariţia singularã, în acest context, alãturi de obișnuitul repertoriu ceramic – ce nu diferã de cel înregistrat în așezare decât prin coeficientul de reprezentare impus de rolul diferit pe care-l asumã obiectele în context funerar – a unor piese de port mai deosebite, cum ar fi inele din bronz sau un pandantiv din argint.

Primele secole ale erei noastre au lãsat slabe mãrturii despre comunitatea ce vieţuia pe amplasamentul vechii Orgame, într-o așezare pe care izvoarele scrise ale noii vremi o numesc Argamum. Cu mijloacele arheologiei nu s-au gãsit încã argumente suficient de solide pentru a proba continuitatea locuirii și a dezvãlui identitatea populaţiei ale cãrei urme – mai mult sau mai puţin sporadice – atestã, totuși, frecventarea locului în intervalul cuprins între sec. II a. C. și începutul sec. ÎI p.

Mai mult, în ciuda faptului cã inscripţia* care stabilește hotarele teritoriului histrian se referã la domeniul argamensilor că la o realitate palpabilã – altminteri nu ar fi fost menţionat pentru a defini un hotar – a anului 100 p., cetatea numiţilor vecini dinspre miazãnoapte ai Histriei rãmâne încã de gãsit. Pe amplasamentul fostei Orgame urmele de locuire din secolele II-IV p. C. sunt aproape inexistente. Dincolo de hazardul descoperirilor și o eventualã schimbare radicalã a caracteristicilor habitatului, faptul ar putea fi explicat prin uriașul efort edilitar al cãrui rezultat a fost cetatea romanã târzie. Observaţiile arheologice lasã sã se înţeleagã cã în aceastã perioadã au avut loc decapãri masive ale depunerilor rezultate din locuirea anterioarã, cu nivelarea dãrâmãturilor în vederea obţinerii de suprafeţe edificabile. S-a constatat cã în zonele mai înalte ale reliefului, decapãrile au atins nivelul stâncii, stergând cu totul chiar și urmele orașului grec, rãmase în situ numai în zonele joase ale amplasamentului. Chiar în aceste arii restrânse, stratigrafia greacã vine în contact direct cu cea romanã târzie, fãrã a prezența – altfel decât întâmplãtor – urme atribuibile epocii romane timpurii (rare fragmente ceramice și monede izolate). Așadar, nu existã – pânã în prezent – indicii arheologice clare pentru încadrarea tipologicã a așezãrii argamensilor în secolele ÎI-IV p. și – cu atât mai mult – nu se poate vorbi, deocamdatã, despre existenţa unor fortificaţii din aceastã perioadã.

*Hotarnicia consularului Laberius Maximus

Fines Histrianorum hos esse con[

ucem laccum Halmyridem a do[

Argamensium, inde iugo summo[

onfluentes rivorum Picusculi et Ga[

o Gabrano ad capud eiusdem, inde [

Sanpaeum, inde ad rivum Turgiculum [

a rivo Calabaeo, milia passum circit[

Inscripție olbiana

Absenţa depunerilor romane timpurii (secolele II – IV p.) de pe cea mai mare parte a suprafeţei pe care se va înãlţa ulterior citadela romanã târzie este compensatã de descoperirea câtorva monede și a unor resturi de construcţii, identificate la mare distanţã unele de altele: în vecinãtatea bazilicii 2, pe o suprafaţã foarte îngustã în apropierea liniei de fracturã a falezei și în sectorul extra muros, situat la vest de sistemul de fortificaţie roman târziu. Tot aici se pãstreazã și urme mai consistente ale locuirii din secolul IV p., ilustratã prin construcţii cu mai multe încãperi, a cãror existenţã și menţinere în funcţie timp îndelungat au fãcut necesare intervenţii de refacere sau recompartimentare. Zidurile acestor edificii sunt construite din piatrã legatã cu pãmânt, iar podelele sunt amenajate din pãmânt bãtãtorit sau din dalaje de plãci de calcar subţiri și cu forme neregulate. În aceeași zonã dinafară fortificaţiilor târzii cercetãrile arheologice au identificat un drum pietruit, cu orientare SV-NE, a cãrui perioadã de utilizare se întinde din al doilea sfert al secolului IV pânã câtre mijlocul secolului V p.

Starea de conservare a vestigiilor din acest sector a avut de suferit încã din antichitate, deoarece în al treilea sfert al secolului IV p. el a fost abandonat că spaţiu locuibil. Curând dupã aceea regimul sãu de folosinţã s-a modificat, terenul fiind destinat necropolei plane de inhumaţie din ultima perioadã de viaţã a cetãţii (secolele V – VII p.).

Cea din urmã etapã din viaţa așezãrii de la Capul Dolojman s-a consumat între secolul V și primele decenii ale secolului VII p. Cu siguranţã, împreunã cu citadela de pe insula Bisericuţa, ea constituia una din verigile importante ale limes-ului maritim pontic al Imperiului Roman de Rãsãrit și al provinciei sale, Scythia Minor, care se confruntă – în tot acest interval – cu atacurile mereu mai insistente și mai puternice ale populaţiilor migratoare (goţi, huni, slăvi etc.). În acest context și sistemul defensiv argamens a fost consolidat, masivului zid de incintã fiindu-i adãugatã, mai ales pe latura de vest, o protecție suplimentarã formatã din douã valuri de pãmânt cu sanţurile aferente.

Așezarea care s-a dezvoltat la adãpostul fortificaţiilor ocupã în prezent o suprafaţã restrânsã (aproximativ 2,5 ha) . Chiar dacã se poate presupune – pe baza anumitor indicii ale morfologiei actuale a terenului – ca iniţial linia fortificaţiilor urmă, pe latura dinspre lac, un alt contur, care sã fi lãrgit spaţiul urban disponibil, este greu de crezut cã acesta era cu mult mai amplu. În același timp, neregularitãţile terenului și relieful natural în pantã vor fi reclamat soluţii specifice în momentul trasãrii planului urban. Necesitatea de a gãși trasee cu accesibilitate convenabilã pentru strãzi și de a asigura amplasamente corespunzãtoare edificiilor importante a impus curãţirea locului de resturile locuirilor anterioare. Aceastã operaţie – distructivã din punctul de vedere al cercetãrii arheologice – pare sã fi fost realizatã sistematic pe platoul cel mai înalt al cetãţii. Constrângerea spaţialã și funcţionalã, specifice amplasamentului, i-au obligat pe locuitori sã aibe permanent în vedere exploatarea maximalã a suprafeţei edificabile intra muros. De aceea cercetãrile arheologice au evidenţiat atât o preocupare marcatã pentru conservarea țesutului urban iniţial, inclusiv a planurilor cãldirilor, cât și o mare densitate a acestora. În general, chiar în cazul sesizãrii unor intervenții apartinând unor faze constructive diferite, se remarcã grijă refolosirii vechilor structuri, prin remodelarea spațiului și preluarea unor tronsoane de zidãrie.

Vestigiile din aceastã perioadã, degajate prin sãpãturile arheologice, lasã sã se vădã edificii cu mai multe încãperi – uneori dispuse pe douã nivele – și curți interioare porticate, dotate cu dependințe gospodãrești pentru depozitarea și prelucrarea cerealelelor. Zidurile lor erau construite din blochete de piatrã de calcar legate cu pãmânt, acoperișurile erau din țigle susținute pe schelete din lemn, iar podelele erau adesea pavate cu dale din calcar, neregulate că formã dar bine îmbinate. La construcția unora din edificiile cu importantã deosebitã (incintã, bazilici) a fost utilizat și mortarul. Strãzile aveau borduri realizate din blocuri mari de piatrã și erau pavate cu piatrã mãruntã, nefasonatã, tasatã într-un pat de lut.

Din pãcate, progresul cercetãrilor arheologice nu a permis cunoașterea completã a niciunei insula urbane și nici degajarea integralã a altor edificii decât cele patru bazilici paleocrestine. Acestea ocupau amplasamentele cele mai proeminente ale sitului fãrã a se integra totuși într-o texturã urbanã ortogonalã. Diferite că plan și distribuire funcționalã a spațiului ecclezial și a dependintelor sale, cele patru bazilici paleocrestine argamense nu par niciuna sã pãstreze urmele vreunei cripte. Se remarcã, totuși, amenajarea subteranã de la bazilica extra muros (bazilica 4), unicã printre monumentele paleocrestine de pe teritoriul Dobrogei.

Sub aspect cronologic, etapele pe care le reprezintã edificiile identificate prin sãpãturi se dateazã în secolele V – VII p., pentru secolul VI înregistrându-se mai multe niveluri de funcționare. Totodatã s-a observat cã, pe alocuri, ele suprapun vestigii ale unor construcții mai vechi, datând de la începutul secolului IV p. În prima jumãtate a secolului VI p. a avut loc și o extindere a locuirii în afara zidurilor cetãții, pe latura de sud, unde sãpãturile au evidențiat câteva clãdiri și un cuptor pentru producerea materialelor de construcție. În acel moment se pare cã sistemul defensiv suplimentar, alcãtuit din valurile de pãmânt cu șanțurile adiacente, ieșise din uz.

Inventarul mobil furnizat de cercetarea complexelor de locuire din epoca romanã constã în ceramică specificã fiecãrei etape, monede, obiecte din sticlã, ustensile din ceramicã, os și metal, piese vestimentare și de podoabã. Ceramica poartã amprenta standardizãrii tipologice și de fabricaţie caracteristicã epocii romane, indiferent de categorii. Chiar dacã nu este reprezentativã sub aspect cantitativ, pentru secolele II – III p. trebuie menţionatã și ceramica lucratã cu mâna în tradiţie localã sau nord-ponticã, în timp ce pentru perioada urmãtoare, fie și numai prin apariții singulare, trebuie semnalatã cea aparținând populațiilor migratoare. Din punct de vedere cronologic se constatã cã în perioada romanã timpurie sursele importurilor ceramice erau cu precãdere centrele microasiatice, levantine și nord-africane, pentru ca – începând din secolul IV p. – ponderea produselor egeene și pontice sã devinã tot mai semnificativã. Alãturi de ceramică de import, existã și o cantitate apreciabilã de produse ce pot fi atribuite unor ateliere locale, care funcţionau fie chiar la Argamum, fie în numeroasele centre ale Dobrogei romane.

Începând din secolul V p. multe dintre produsele ceramice poartã însemne creștine, indiferent de categoria cãreia îi aparţîn (amfore, veselã de masã, opaiţe) sau de locul de producţie. Împreunã cu prezenţa celor patru bazilici descoperite în perimetrul argamens (la care ar trebui adãugatã cel puţin încã una, a cãrei existenţã pe insula Bisericuţa a fost documentatã prin cercetãrile din prima jumãtate a secolului XX), simbolurile creștine de pe ceramicã – precum și de pe alte obiecte – confirmã atât locul creștinismului în viaţa locuitorilor de la Argamum, cât și rolul acestui centru de pe limes în viaţa religioasã a Scythiei Minor.

Cã ne aflãm în fața unei puternice comunitãți creștine rezultã și din observarea ritului și ritualului funerar ce caracterizeazã înmormântãrile din necropola romanã târzie, ale cãrei morminte plane suprapun locuirea romanã timpurie de la vest de cetate. În cadrul acesteia se constatã practicarea înhumatiei în gropi simple sau cu nișã, închise cu dale de calcar neregulate. Cu rare excepții, inventarul mormintelor se reduce la accesorii vestimentare sau de podoabã din materiale comune (fier, bronz, sticlã). Unele dintre obiectele gãsite în morminte prezintã embleme creștine; altele, prin morfologie și tipologie, indicã prezența stabilã a unei populații alogene, probabil goți, în prima jumãtate a secolului V p.

Locuirea stabilã a amplasamentului de la Capul Dolojman se încheie definitiv în cursul primei jumãtãți a secolului VII p., în împrejurãri deocamdatã greu precizat dar care, cu sigurantã, nu pot fi strãine de repetatele atacuri avaro-slave asupra limes-ului dunãrean înregistrate în cursul celei de-a două jumãtãți a secolului VI și în primele decenii ale secolului VII p. Ultimele monede descoperite la Argamum (datând din anii 613 / 614 p.) sunt emisiuni ale împãratului Heraclius, a cãrui domnie a ocupat intervalul dintre anii 610 – 641 p. Monedele descoperite la Argamum nu provin de pe un nivel de distrugere, așa cã se poate bãnui cã viață așezãrii a continuat în forme urbane (marcate arheologic prin identificarea câtorva ziduri și a traseelor unor strãzi în aproape toate sectoarele cercetate) și în perioada imediat urmãtoare, stingându-se treptat, că urmare a nesiguranței crescânde și a dezordinii create pe teritoriul fostei provincii Scythia Minor de incapacitatea Imperiului de a se opune instalãrii în masã a slavilor în dreapta Dunãrii. De altfel situația înregistratã la Argamum nu este singularã, continuarea locuirii dupã atacurile de la începutul secolului VII p. (614 – 615) fiind constatatã arheologic și în alte centre de pe litoral (Histria, Tomis) unde existã indicii de viețuire pânã cãtre sfârsitul secolului VII p.

Amplasamentul favorabil de la Capul Dolojman nu pare sã mai fi fost exploatat de vreo comunitate umanã pânã la restabilirea controlului bizantin asupra Dobrogei, la sfârsitul secolului X p. Câteva gropi de bordeie, o vatrã deschisã, puține fragmente ceramice provenind de la borcane decorate cu incizii orizontale și o monedã de la împãratul Român IV (1067 – 1071), descoperite mai ales în extremitatea sud-esticã a Capului Dolojman, dar și în zona dinafară valurilor de pãmânt și chiar în necropola greacã, ar putea fi indiciile unei locuiri în forme modeste, risipitã sau poate sezonierã, în cursul secolului XI.

Observațiile de teren nu sugereazã, deocamdatã, existența vreunui interes al puterii bizantine pentru reintegrarea vechilor fortificații de la Capul Dolojman într-un sistem defensiv. În schimb, existã indicii ale reutilizãrii vechiului punct de supraveghere de pe insula Bisericuța, unde au fost descoperite monede din prima jumãtate a secolului XI – Roman III (1028 – 1034); Mihail IV (1034 – 1041) – și un mormânt de înhumatie în care s-a gãsit o cruce relicvar de facturã bizantinã, datând din același secol.

Existența unui trafic maritim pe la Gura Portiță în prima jumãtate a secolului XI este sugeratã și de descoperirea întâmplãtoare a unor amfore bizantine pe tãrmul mãrii, la Portiță – punctul prin care navele treceau din Marea Neagrã în Lacul Razelm, pentru a ajunge la Babadag, poate și la Enisala. Acest drum era navigabil și în secolul XVII, când un document otoman mentioneazã fortificarea orașului Babadag, ai cãrui locuitori erau înspãimântati de atacurile cazacilor, care ajungeau cu corãbiile pânã acolo.

Numele bizantin al așezãrii (sau așezãrilor) nu este cunoscut din izvoare contemporane, deși pe baza apropierii fonetice între Armucastro – Ar(ga)mucastru – Argamum unii cercetãtori au sugerat plasarea localițãțîi Armucastro la Capul Dolojman. Confruntarea descrierii localițãții de cãtre geograful arab Idrissi (începutul secolului XII p.): „oraș vechi cu clãdiri înalte, câmpii roditoare și comerț aducãtor de câstig, așezat pe pantă unei coline plãcute ce dominã marea” cu situația arheologicã observatã la Capul Dolojaman face însã improbabilã aceastã identificare .

În secolele care au urmat acestor ultime mãrturii locul a rãmas abandonat definitiv, pânã în zilele noastre. Nu putem ști dacã eliminarea sa din rândul amplasamentelor atractive pentru locuire s-a datorat modificãrilor ambientale – care sã fi deteriorat în mod grav condițiile supraviețuirii la Capul Dolojman și sã fi fãcut improprie exploatarea resurselor tradiționale – celor demografice (modificarea semnificativã a numãrului, structurii etnice și ocupaționale a populației din împrejurimi) sau inițiativei politico-administrative și militare a celor care și-au exercitat – temporar sau nu – autoritatea asupra Dobrogei în evul mediu și în perioada modernã. Câteva monede otomane și rusești, precum și fragmente de pipe atestã frecventarea ocazionalã a locului în secolele XVIII-XIX, iar urmele de tranșee și de explozii din perimetrul sitului și din vecinãtate indicã recuperarea funcției strategice a locului în cadrul conflictelor armate din secolul XX.

Istoricul cercetărilor

Situl antic de la Capul Dolojman este menționat pentru prima dată în lucrarea episcopului R. Netzhammer, Die christlichen Altertümer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 165: ”Das Kap Doloschman selbst, ebenso die ihm gegenüberliegende, bereits oben erwähnte Înșel Bisericutza zeigen starke Spuren antiker Niederlassungen und byzantinischer Bauten. Diese Stätten werden gewiss eines Tages im verzeichnisse jener Dobrudscha-Orte erscheinen, an welche sich altchristliche Funde knüpfen. Aller Wahrscheinlichkeit nach lag auf dem mit Wällen befestigten Kap Doloschman der Ort Argamum, an dessen Gebiet laut einer Inschrift jenes von Istros gegrenzt hat”.

În documentația de repertoriere a siturilor antice din Dobrogea întocmita de colaboratorul lui Gr. Tocilescu, P. Polonic, la începutul secolului nostru și păstrată în manuscris la Biblioteca Academiei Române, referirile la vestigiile vizibile la Capul Dolojman: ”Cetatea este așezată pe un colț de deal care intră ca o peninsulă în lacul Razelm și este mai întâi întarita spre apus prin două șanțuri paralele care o separă, ducând din ghiol în ghiol, de celălalt teren, care au o lungime de 400 pași, iar în partea de sud, unde terenul se prelungește în pante dulci spre lac, este întarita cu un val cu zid de aproape 600 pași lungime. Latura de nord se razema pe malul abrupt al lacului. Aici se găsesc urme de ziduri puternice, chiar valul pe val (sic!) și în interiorul cetății se văd o mulțime de gropi făcute de locuitorii ce căutau comori și scot piatră pentru construcțîi. Se găsesc în interior multe cioburi de oale și cărămizi romane. La răsărit de ea, pe o insulă, Bisericuța, găsim altă cetate romană.[…] Această cetate și cu cetatea care este vis a vis închideau unica trecere posibilă pentru navigație dintre lacul Golovița și lacul Razelm” sunt însotite de un o schița de planimetrică a fortificației.

Asocierea ruinelor de la Capul Dolojman cu amplasamentul toponimului antic Argamum, menționat în horothesia Histriei, se datorează lui V. Pârvan, fiind sugerată în cadrul comentariului ce însoteste publicarea inscripției histriene.

Tot acolo figurează și o trimitere la lucrarea lui Procopius din Caesarea, Perí Ktísmatwn, unde numele Argamum, sub o formă ușor modificată – ‘Argamw (eventual oi ‘Ergamía) – este inclus de autorul antic în lista așezărilor întarite refăcute în timpul domniei lui Justinian. Formă greacă a toponimului antic – Orgame – este cunoscută dintr-un fragment din opera lui Hecateu din Milet și constituie prima mențiune scrisă a unui oraș de pe teritoriul României, datând de la sfârsitul secolului VI în. Hr. sau începutul secolului V în. Hr.

În anul 1926, conform planului de cercetare sistematică a antichităților din România elaborat de Vasile Pârvan, la Capul Dolojman au fost inițiate săpături sistematice de către profesorul universitar ieșean Paul Nicorescu. În ciuda resurselor limitate, cele șase campanii consecutive (1926 – 1932) au fost deosebit de fructuoase. Aducând la lumina zidul de incinta româno-bizantin pe toată lungimea păstrată, două bazilici paleocrestine și un edificiu masiv, numit de descoperitor ”pretoriu”, ele au furnizat o prețioasă confirmare ipotezei lansate de V. Pârvan cu privire la localizarea anticei Argamum la Capul Dolojman. Iată cum descrie însusi P. Nicorescu descoperirile sale: ”les murs d’une puissante citadelle byzantine de forme triangulaire ayant une superficie intérieure de deux héctares et demi environ. […] Les murailles de la forteresse, épaisses de 2,80 c 3,20 m, étaient flanquées de huits tours et de cinq contreforts. Dans l’une des tours située sur le rempart de s-ouest, était pratiquée une entrée a porte double. Les vestiges des murailles ont une hauteur de 2 c 3 m. Vers l’intérieur des terrres la citadelle était défendue par des retranchements de terre. […] Parmi les monuments découverts dans la citadelle se trouvent les ruines de deux basiliques particulierement intéressantes pour l’histoire des premiers édifices religieux de notre pays”. Toate construcțiile antice investigate cu această ocazie, inclusiv zidul de incinta, sunt datate de descoperitor în secolul VI p. Chr., conform datelor furnizate de lista lui Procopius.

Abandonarea cercetării pentru o lungă perioada de timp a dus inevitabil la degradarea acestor prime descoperiri, prin extragerea pietrei de către localnici și reutilizarea ei pentru construcții moderne, ca și prin reacoperirea cu pamânt a monumentelor dezvelite.

În 1965, că urmare a unor sesizări privind intenția deschiderii unei cariere de piatră în perimetrul arheologic și a unei periegheze care a furnizat suficiente repere pentru estimarea cronologiei și tipologiei sitului, atrasă de posibilitățile de verificare a observațiilor de la Histria, pe care le oferea amplasamentul liber de construcții moderne de la Capul Dolojman, Maria Coja reia cercetarea acestuia.

Urmărind obținerea unor date mai clare privind topografia, stratigrafia și formele de ocupare a sitului, cercetătoarea a adoptat că metodă de investigație sondajul stratigrafic combinat cu extinderi locale în suprafață, determinate de caracterul sau importantă descoperirilor. În acest mod au fost redegajate bazilica trinava și porțiuni din incinta româno-bizantină, cercetate anterior de P. Nicorescu. Totodată se efectuează cercetări complete asupra unei noi bazilici paleocrestine și sondaje stratigrafice privind locuirile intră și extra muros din epocile greacă, romană și romano-bizantină. Dintre rezultatele cele mai interesante ale acestor ani de investigații au fost observațiile privind existența unui edificiu bazilical anterior pe amplasamentul bazilicii trinave centrale, datarea zidului de incinta romano-bizantin, identificarea urmelor de locuire romana timpurie, a amplasamentului necropolei romano-bizantine și degajarea unui tronson din incinta greacă clasică.

Săpăturile arheologice realizate în perioada 1975-1999 au continuat redegajarea unor monumente identificate în cursul săpăturilor interbelice (Poartă de Vest, Poartă Mică și Poartă cu turn de pe latura de sud a fortificației romano-bizantine, bazilica ”mică”) și, în același timp, au tins spre cercetarea zonelor din proximitatea acestora, în vederea conturării unor insulae caracteristice pentru anumite etape (greacă, romană, romano-bizantină) ale evoluției locuirii în acest centru urban antic. Inițierea programului de cercetare a necropolei tumulare de epoca greacă (1990) a prilejuit identificarea și investigarea unor ansambluri monumentale tipice pentru organizarea spațiului funerar în lumea greacă (dintre care atrage atenția tumulul TA 95 care, prin complexitatea amenajărilor și bogăția inventarului mobil descoperit, reprezintă un unicat în întregul bazin pontic), revelând existența unei lotizari de tip familial, a unei rețele de alei și străzi care asigura accesul la unitățile acesteia; cu prilejul cercetărilor din acest sector a fost identificată și cercetată și o bazilica paleocreștină extra muros cu amenajări subterane de un tip nemaiîntâlnit printre monumentele contemporane ale Dobrogei.

În prezent cercetarea arheologică la Argamum se desfășoară în cadrul unor sectoare definite topografic, urmărind atât rafinarea cronologiei sitului, cât oi studierea evoluției sale urbanistice în conexiune cu ariile funcționale pendinte – sisteme de fortificație, locuire extra muros, rurală, instalații artizanale și portuare, necropole. Finanțarea acestora este asigurată din resurse bugetare (IAB, FIUI, ICEM) și extrabugetare (sponsorizări interne și externe conjuncturale). Studii complementare, a căror finalitate va fi determinarea caracteristicilor ambientale care au marcat istoria așezării de la Capul Dolojman, vor fi realizate în măsura în care un asemenea proiect de cercetare va găsi susținerea financiară necesară.

Proiectarea și execuția privind conservarea în situ, restaurarea și punerea în valoare a ansamblului arheologic și monumental Orgame/Argamum sunt susținute financiar de Ministerul Culturii: conform reglementărilor legale în vigoare privind siturile arheologice și monumentele istorice, situl a fost inclus în Programul Național de Restaurare a Monumentelor Istorice (în 1997).

Etapele cercetării și rezultatele lor prezentate, în ordine cronologică

1926 – 1932 (Paul Nicorescu, Universitatea Iași):

  • întregul traseu al fortificației romano-bizantine;
  • bazilica paleocreștină centrală cu trei nave;
  • bazilica paleocreștină mononava (”mică”);
  • ”pretoriu”

1965 – 1985 (Maria Coja, Institutul de Arheologie București)

  • bazilica paleocreștină centrală cu trei nave (două faze) și edificiile adiacente;
  • tronsonul de incinta romano-bizantină cu bastion de pe latura de est și edificiile ”extra muros” învecinate;
  • bazilica paleocreotina III și edificiile de la est de ea;
  • poartă cu turn de pe latura de sud;
  • sectorul artizanal (cuptoare pentru ceramică și materiale de construcție) extra muros și incinta greacă;
  • sondaj pe terasă de sud, extra muros (locuire romano-bizantină);
  • sondaje în zona extra muros, la sud-vest de fortificația romano-bizantină: identificarea locuirii romane (sec. ÎI-IV d. Hr.) și a necropolei plane de inhumație romano-bizantine (sec. V-VI d. Hr.).

 1975 – 1982 (Andrei Opait, ICEM Tulcea):

  • Poarta de Vest (”Poarta Mare”);
  • bazilica paleocreotina mononava (”mică”);
  • sondaj de verificare între ”Poarta Mare” și bazilica ”mică”;

din 1977 (Mihaela Manucu – Adamesteanu, Institutul de Arheologie București):

  • Sector extra muros locuire romană (sec. ÎI-IV d. Hr.) și necropola romano-bizantină (sec. IV-VI d. Hr.);
  • sector Faleză Est (F. E.), unde este identificată cea mai bogată stratigrafie a locuirii de la Capul Dolojman, cu urme de locuire greacă (edificii, stradă, cuptoare artizanale, terasari ale stâncii native) datând din sec. VI – ÎI în. Hr. și edificii romano-bizantine (sec. V-VI d. Hr.), între care ”pretoriul”degajat anterior de P. Nicorescu;
  • sector incinta greacă (S.I.G), amplasat extra muros, pe terasă de sud, în apropierea extremitatii estice a Capului Dolojman; au fost identificate urme de locuire din sec. V-III în. Hr. și sec. VI d. Hr. (edificii), precum și indicii privind opera de terasare a terenului și traseul incintei grecești;

 1980 – 1982 (Cristina Alexandrescu Opait, ICEM Tulcea):

  • ”poarta mică” de pe latura de sud a citadelei romano-bizantine și o suprafață restrânsa din vecinătatea ei, intră muros, cu vestigii din sec. V-VI d. Hr. (incinta, edificii, stradă);

 din 1980 (Florin Topoleanu, ICEM Tulcea):

  • sectorul central, cuprinzând bazilica centrală cu trei nave și aria adiacentă, continând vestigiile (incinta, străzi, clădiri) unei trame urbane dezvoltată în mai multe etape, începând din sec. ÎI d. Hr. pâna în sec. VI d. Hr. Din anul 1997 sectorul face obiectul unor investigații speciale și al unor intervenții de conservare în situ și restaurare finanțate de Ministerul Culturii, pe baza unui proiect întocmit de ICEM Tulcea și integrat Programului Național de Restaurare a Monumentelor Istorice.
  • sector Poarta de Vest.
  • sector Bazilica „mică”.

din 1988 (Vasilica Lungu, Institutul de Studii Sud-Est Europene, București):

  • necropola tumulara din perioada greacă, ale cărei urme au fost identificate prin periegheze în terenul aflat în exploatare agricolă în perioada 1950-1992, la vest de cetate, pâna la o distanță de aproximativ 1 km. Arăturile au distrus prin nivelare tumulii, de cele mai multe ori cercetarea îmbracând un caracter recuperatoriu. Cu toate dificultățile unei astfel de cercetări, au fost identificate ansambluri funerare caracteristice pentru evoluția necropolei Orgamei între mijlocul sec. VII și prima jumătate a sec. ÎI în. Hr. (lotizare în grupuri familiale, străzi și alei, un heroon; totodată, căutarea limitelor necropolei spre vest au prilejuit identificarea și cercetarea unui monument paleocrestin unicat pe teritoriul Dobrogei: bazilica extra muros cu amenajări subterane (sec. VI d. Hr.);

din 1994 (Mihaela Iacob, ICEM Tulcea):

  • sectorul extra muros (E.M.), situat pe limita sudică a terasei de la vest de cetatea romano-bizantină; urme de locuire din sec. ÎI-IV d. Hr. (edificii, străzi) și necropola plană de inhumație din sec. V-VI d. Hr.

din 1995 (Liana Loredana Ota, Institutul de Arheologie, București):

  • sectorul intervalar, situat între cele două valuri de pamânt de pe latura de vest a cetății romano-bizantine: slabe urme de locuire (fundații de edificii) din sec. VI d. Hr. (?), posibil și din epoca greacă (?);

din 1997 (Lucrețiu Mihăilescu Bîrliba, Facultatea de Istorie a Universității din Iași):

  • sectorul F.E. și incinta romano-bizantină: s-au degajat parțial incinta romano-bizantină, edificii și străzi adiacente, întră muros (sec. V-VII d. Hr.) precum și elemente ale unor amenajări din epoca preromană (edificii, cisterne ?);

 din 1990 (arh. Monica Mărgineanu Cârstoiu, Institutul de Arheologie București)

  • studiu de arhitectură și urbanism antic aplicat întregului sit (consultanță în orientarea programului de săpături, relevee, secții de arhitectură, tehnici constructive, organizarea locuirii antice, sugestii privind soluțiile de conservare și punere în valoare);

1997 – 1999 (Sorin Anghel, Marian Malagean, GEOECOMAR București):

  • releveu topografic de ansamblu și de detaliu pentru întreg situl.
  • studiu petrografic pentru determinarea provenienței pietrei de construcție din monumentele antice.

din 1998 (Iulian Vizauer, ICEM Tulcea)

  • sectorul central – săpături de verificare în vederea realizării intervențiilor de restaurare la incinta, bazilica centrală și bazilica „mică” (în colaborare cu Florin Topoleanu).

Actualitate și perspectivă

Sub aspect juridic, la timpul potrivit (1990), ICEM Tulcea a înaintat Comisiei Județene pentru aplicarea Legii 18/1990 o documentație prin care solicită excluderea suprafeței ocupate de sit (cca 100 ha) de la reconstituirea proprietăților agricole și trecerea ei în categoria ”domeniului public” al statului. Solicitarea ICEM a fost ignorată, ceea ce face că, actualmente, terenul respectiv să fie înregistrat cadastral sub formă de parcele arabile și pășune, cu proprietari persoane juridice locale, care înteleg să-l exploateze sub aceste forme, contribuind la degradarea continuă a monumentelor și a ambientului.

Instituirea regimului de zona arheologică protejată sau de interes arheologic național prioritar ar fi oportună, că și exproprierea terenului și trecerea progresivă a să în proprietatea statului, în vederea realizării unei rezervații ambientale, dat fiind că în aceeași zona funcționează și Rezervația Biosferei Delta Dunării.

Constituirea unei rezervații ambientale, sub protecție legală și efectivă, ar contribui în mod hotarâtor la grăbirea punerii în opera a programului de cercetare și punere în valoare a centrului antic Orgame / Argamum, prin amenajarea, la față locului a unor spații moderne pentru depozitarea, tratarea în vederea conservării și studiul materialului arheologic mobil descoperit, precum și a unui muzeu de sit, în care să-și găsească oglindirea, sub diversele ei aspecte, întreaga istorie a ”celui dintâi oraș de pe teritoriul Românei menționat într-un izvor literar al antichității”. (În prezent, descoperirile de la Argamum sunt păstrate în depozitul muzeului de Arheologie al ICEM Tulcea, fiind prezentate publicului numai integrate tematicii expoziției de baza a acestuia sau cu prilejul unor expoziții temporare, cu tematici variate. Ele nu au beneficiat niciodată, pâna acum, de prezentarea completă că entitate documentară, nici pe categorii, sub formă de colecție, nici în succesiune cronologică, conform evoluției așezării și anexelor sale, fapt ce contribuie, alături de o bibliografie înca redusă, la slabă cunoaștere a sitului chiar și în mediile de specialitate și la perceperea diminuată a importanței sale).

De altfel, regiunea, în ansamblul ei, prezintă un interesant potențial de dezvoltare economică și turistică, ilustrându-se că o combinație particulară de oportunități conferite de un ambient natural variat (vecinătatea marii, a sistemului lagunar Razim Sinoe, a Deltei – pe de o parte; pe de altă, dealurile blânde și împadurite ale Slavelor oi Babadagului) și de diversitatea tradițiilor etnoculturale ale comunităților contemporane (români, aromâni, lipoveni, turco-tătari). Vestigii importante ale antichității și evului mediu (așezarea eponimă a culturii neolitice Hamangia, fortificațiile și tumulii funerari din epoca bronzului și epoca fierului de la Beidaud, Babadag, Zebil, Sabangia, Agighiol, Enisala, cetatea greco-romană Orgame/Argamum cu pandantul ei din insula Bisericuța, cetatea română Ibida de la Slava Rusă și complexul monastic paleocrestin cercetat în vecinătatea să, fortificațiile romane târzii de la Babadag și Enisala, castelul de tip occidental de la Enisala și vestigiile medievale de la Babadag), că și centre actuale de pelerinaj, precum mânastirile de rit vechi (ortodox) Uspenija și Ovidenija de la Slava Rusă sau Geamia de la Babadag, dăruiesc ținutului la care ne referim podoabă neprețuită a vechimii și autenticității unei adevărate vocații a supraviețuirii întru diversitate culturală.

Un program special menit să revigoreze comunitățile locale, pe de o parte restituindu-le modele de dezvoltare socio-economică tradiționale, pe de altă punând în mișcare o infrastructură de comunicație modernă, ar asigura ”ventilarea” zonei, actualmente sufocată de o stagnare inerțială, generată, între altele, de sentimentul marginalitatii și de pierderea identității culturale reale, a căror marca se poate recunoaște în incapacitatea comunităților locale de a genera modele proprii și apropriate de adaptare și supraviețuire. Alături de posibilitatea regenerării unor ocupații tradiționale, programul ar putea oferi alternative ocupaționale în domeniul serviciilor turistice și culturale (transport, cazare, masă, asistență informațională, demo-uri privind tradițiile locale), mergând pâna la crearea unei categorii profesionale noi, locale, specializată în conservarea și punerea în valoare a patrimoniului natural și cultural.

Pentru realizarea unui atare program sunt absolut necesare investiții în modernizarea rețelelor de alimentare cu apă și electricitate și a cailor și mijloacelor de comunicație terestre și pe apă. Totodată, acordarea unor facilități de ordin financiar (credite avantajoase, facilități fiscale) și asigurarea unor structuri competențe de consultanță și asistență juridică și managerială pentru activitățile incluse în programul de reabilitare socio-economică a zonei se poate dovedi oportună, în vederea declanșării interesului potențialilor investitori locali asupra avantajelor aderării la program, în perspectivă imediată, dar și pe termen mediu și lung.

Zona este adiacentă axei de comunicație rutieră Constanța – Tulcea, putând funcționa, sub acest aspect, că anexă atractivă a unui traseu turistic tradițional, mai ales în sezonul estival. Contiguitatea nemijlocită cu unul din releele funcționale ale turismului intern și internațional asigura o perspectivă de integrare sigură și rapidă în rețelele și circuitele de turism cultural care îmbraca întregul continent sau părți importante ale acestuia. În măsura în care programul va reuși să reînvie vechi modele de viețuire și conviețuire, în cadrul cărora tradițiile identitare ale fiecărei comunități să se regăsească și să fie puse în valoare, zona la care ne referim poate investi și o valoare paradigmatică pentru perceperea spațiului românesc ca parte a întregului numit istorie și civilizație europeană.

Responsabil științific al șantierului arheologic Orgame / Argamum,

Dr. Mihaela Manucu – Adamesteanu

Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” al Academiei Române

Bibliografie istorică și arheologică

I. Lucrări generale

  • R. Netzhammer, Auf dem Razelm, Bucureșți, 1909, p. 18-19.
  • V. Pârvan, Histria. IV. Inscripții gãsite în 1914 și 1915, în AARMSI, T. XXXVIII, 1916, p. 580-587 și harta de la p. 582.
  • R. Vulpe, Nouțãți arheologice dobrogene, Analele Dobrogei, XV, 1934, p. 208.
  • C. Daicoviciu, Istoria României, I, Ed. Științificã, Bucureșți, 1960, p. 257-259.
  • D. Berciu, D. M. Pippidi, Din istoria Dobrogei, I, Ed. Academiei R. S. R., Bucureșți, 1965, p. 107, 148.

ÎI. Lucrări speciale

  • P. Nicorescu, Une croix réliquaire de Dobroudja, în În memoria lui Vasile Pârvan, Bucureși, 1934, (extras), p. 1-2.
  • P. Nicorescu, Les basiliques byzantines de Dolojman, BSH, t. XXV, 1, 1944, p. 95-101.
  • Maria Coja, Cercetãri pe malul lacului Razelm. Epoca românã și româno-bizantinã, în Peuce, ÎI, 1971, p. 179-191.
  • Maria Coja, Cercetãri noi în așezarea greco-românã de la Capul Dolojman – Argamum (?), BMI, XLI, 3, 1972, p. 33-42.
  • Maria Coja, Recherches dans un établissement peu connu et observations sur son territoire, în Actes du ÎI e Congres Internațional des Etudes du Sud-Est Éuropéen, Athenes, 1972, p. 267-274 și pl. XXIII-XXVIII.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Un mormânt germanic din necropola cetãții Argamum, SCIVA, 31, 2, 1980, p. 311-320.
  • Maria Coja, Une boucle de ceinture paléochrétienne en bronze a Argamum, Dacia, n.s., XXVI, 1-2, 1982, p. 171-174.
  • Maria Coja, Les fortifications grecques dans les colonies de la côte ouest du pont Euxin, în La fortification dans l’histoire du monde grec, Actes du Colloque Internațional de Valbonne, 1982, ed. P. Leriche și H. Treziny, p. 100 și fig. 219.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Le rôle de la colonie grecque Orgamé dans la diffusion des éléments de civilisation hellénique, în PRAKTIKA – Actes du XII-e Congres Internațional d’Archéologie Classique, Athenes, 1983 (1985), pp. 169-175.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Orgamé polis, Pontică, 25, 1992, p. 55-68.
  • Vasilică Lungu, Circulația amforelor ștampilate în zona Capul Dolojman, Pontică, 25, 1992, p. 69-98.
  • Vasilică Lungu, Une tombe du IVe siecle av. J. C. dans la nécropole tumulaire de la cîté d’Orgamé-Argamum, Peuce, XI, 1995, p. 231-263.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Orgame. Polis epi to Istro, în Omaggio a Dinu Adameșteanu, ed. Marius Porumb, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1996, p.101-109.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu (s. a.), v. Orgame/Argamum, în Cronică cercetãrilor arheologice. Campania 1996, (ed. Comisia Naționalã de Arheologie), Bucureșți, 1997, pp. 42-43.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu (s. a.), v. Orgame/ Argamum, în Cronică cercetãrilor arheologice. Campania 1997, (ed. Comisia Naționalã de Arheologie), Bucureșți, 1998, pp. 51-52.
  • Monica Mãrgineanu – Cârstoiu, Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Incinta româno – bizantinã a cetãții Argamum: tronsonul de est, SCIVA, 49, 3-4, 1998 [2000], p. 233-258.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Céramique archaique d’Orgamé, în Civilisation grecque et cultures périphériques. Hommage a Petre Alexandrescu a son 70-e anniversaire, ed. Al. Avram și M. Babeș, Ed. Enciclopedicã, Bucureșți, 2000, pp. 195-204.
  • Vasilică Lungu, Gheorghe Poenaru Bordea, Civilisation grecque et cultures périphériques. Hommage a Petre Alexandrescu a son 70-e anniversaire, ed. Al. Avram și M. Babeș, Ed. Enciclopedicã, Bucureșți, 2000, pp. 195-204.
  • Vasilică Lungu, Une tombe d’un heros et l’organisation de la necropole d’une cîte milesienne du Pont Euxin în Pratiques funéraires dans l’Europe des XIII-e – IV-e s. av. J.-C. , Actes du IIIe Colloque Internațional d’Archeologie Funeraire, Tulcea, 1997, Tulcea 2000, p. 67-85.
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Argamum. Sectorul Falezã Est (F. E.), în Șantierul Argamum, Materiale și Cercetãri Arheologice (s.n.), I, Ed. Academiei Române, Bucureșți, 1999 [2001], p. 145-164.
  • Florin Topoleanu, Argamum. Sector „Bazilica ÎI” (1981-1994). Considerații preliminare privind locuirea românã târzie, în Șantierul Argamum, Materiale și Cercetãri Arheologice (s.n.), I, Ed. Academiei Române, Bucureșți, 1999 [2001], p. 191-201.
  • Mihaela Iacob, Argamum. Sector extra muros, 1977-1980; 1994-1995, în Șantierul Argamum, Materiale și Cercetãri Arheologice (s.n.), I, Ed. Academiei Române, Bucureșți, 1999 [2001], p. 175-189.
  • Mihaela Iacob, Mihaela Mãnucu – Adameșteanu și Gheorghe Poenaru Bordea, Argamum. Descoperiri monetare. Conspect preliminar, în Șantierul Argamum, Materiale și Cercetãri Arheologice (s.n.), I, Ed. Academiei Române, Bucureșți, 1999 [2001], p. 203-213.
  • Vasilică Lungu, Argamum. Necropola tumularã. Sãpãturile arheologice din anii 1988, 1990-1996, în Șantierul Argamum, Materiale și Cercetãri Arheologice (s.n.), I, Ed. Academiei Române, Bucureșți, 1999 [2001], p. 203-213.

Sub tipar

  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Mihaela Iacob, Gheorghe Poenaru Bordea, Circulația monetarã la Argamum, BSNR, 90-91, (1995/1996) (predat 1996).
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, Amforele arhaice de la Orgame și câteva probleme de economie anticã, în Pontică, 33, 2000, (predat 2000).
  • Mihaela Mãnucu – Adameșteanu, v. Argamum, în Cronică sãpãturilor arheologice din 1997 în România, SCIVA, 49 (predat 1998).
  • Vasilică Lungu, Espaces sacrés et rites funéraires dans la nécropole grecque d’Orgamé, în Actes du Congres Internațional de Rhodes, 2000.

Îți place această pagină? Distribui-o, să afle și prietenii tăi despre ea.

TOP